Where are you running?

Fugim. Cu toții fugim de ceva anume. Ceva ce ne sperie, ceva ce nu ne place, ceva nu dorim în viața noastră. Să fie fuga asta o altă formă a lașității?

Astăzi și eu fug…dar nu știu dacă fug de ceva sau înspre ceva. În schimb, știu că vreau să fug cât mai repede, dar traficul pe E81 nu îmi prea permite acest lucru. Virez într-un final pe DN 65C, închid radioul și ascult muzica de pe un CD mai vechi.

When it’s killing me
What do I really need
All that I need to look inside

Hey oh
Listen what I say, oh
Come back and hey oh
Look here what I say oh

The more I see, the less I know
The more I like to let it go
Hey oh, whoa, whoa, whoa

Deep beneath the cover of another perfect wonder
Where it’s so white as snow

Întotdeauna mi-au plăcut Red Hot Chili Peppers, iar piesa Snow se potrivește și cu starea mea de spirit. Conform GPS-ului, nu mai este mult până la destinație, dar am senzația că m-am rătăcit. Totul pare atât de pustiu..dar poate că m-am rătăcit doar prin propriile-mi gânduri.

În scurt timp am ajuns și la destinația mea: satul bunicii mele (ți-am zis că e singura bunica pe care o am?), cu căsuțe mici și medii, bătrânești și doar câteva mai arătoase. Deși veneam mai rar când eram copil, totul are un aer atât de familiar. Nimic nu pare schimbat. Șușeaua e aceeași, poarta, banca din fața porții, zgomotul, mirosul de naftalină combinat cu un aer stătut în camere, aleea pe care am căzut în noroi alergând după gâște atunci când eram micăgardul de lângă ușa bucătăriei, pe care m-am urcat odată ca să strig Cucuriguuu!  Camerele au rămas la fel, curate și ticsite de preșuri, mobilă, tablouri, covoare de perete și poze. Poze alb-negru care nu au cum să nu îți sară în ochi. Poze cu oameni pe care ori nu îi cunosc, ori nu mai sunt.

Aici e fratele meu când era ginere. Iar asta e sora mea mai mare. A murit… Dar pe ea o știi că ați fost la ei la București, zice mamaie în timp ce îmi arată două poze alb-negru de pe masă.

Întotdeauna mi-a plăcut să ma uit la poze vechi și să citesc pe spate mesajele pe care oamenii le scriau. Le priveam chipul, expresia, îmbrăcămintea și încercam să îmi imaginez ce fel de oameni erau și ce viață au avut. Asta e important..cum ne trăim viața, pentru că rămânem doar cu amintirile. Iar eu sunt o persoana egoistă și vreau să experimentez cât mai multe, îmi spun în sine în timp ce mamaie îmi repetă că singurătatea e grea.

Sus, pe drumul care duce pe dealuri, în spatele caselor, este un nuc bătrân. M-am așezat sub el să mă gândesc, să citesc câteva pagini dintr-o carte pe care am luat-o cu mine și să îmi notez câteva idei pentru blog, în modul clasic, scriind de mână. Este atât de liniște și razele soarelui se simt atât de bine. Da, aveam nevoie sa fug de oraș, de oameni, de agitație și de rutină.

S-a făcut deja seară, iar eu mă hotărăsc să mă pun în pat puțin mai devreme decât de obicei pentru că mă simt obosită și altceva nu prea am ce să mai fac. Pun capul pe pernă, închid ochii și îmi dau seama cât de tare ticăie ceasul mecanic de pe masă. Încerc să îl ignor și să adorm, dar bătăile lui mi se par din ce în ce mai alerte, dându-mi o stare de neliniște. Parcă m-ar anunța că nu mai am timp…că mai trebuie să mai ajung undeva. Dar undeva unde? Unde ar mai trebui să ajung? Ce-i drept, nu vreau să recunosc de la început, dar simt cum mă presează să intru în labirintul propriei minți… să mă pierd printre gânduri, sentimente, argumente și motive, să caut și să găsesc acel ceva de care am nevoie. Sau poate că am nevoie de o destinație..

Ca într-o goană, ticăitul, zvâcnirile sângelui prin venele mele și frământările interioare parcă că se întrec. Bătăile inimii ajung să se armonizeze și să se împletească cu cele ale ceasului mecanic, care pare atât de viu, până când dintr-odată totul mi se pare că devine mai clar. Ticăitul disperat și enervant al ceasului se pierde, ca un ecou ce se aude din ce în ce mai încet, pentru că prăpastia care desparte conștientul de inconștientul meu devine din ce în ce mai mare, lăsând loc stării de reverie.

EN: We run. We all run from something. Something that scares us, something that we do not like, something that we do not want in our lives. But is this running another form of cowardice?

Today I am running too…but I am not sure if I am running from or towards something. What I do know is that I want to run as fast as I can, but the traffic on E81 is not quite light. I finally turn right and take route 65C, turn off the radioand listen to some old CD I have in the car.

When it’s killing me
What do I really need
All that I need to look inside

Hey oh
Listen what I say, oh
Come back and hey oh
Look here what I say oh

The more I see, the less I know
The more I like to let it go
Hey oh, whoa, whoa, whoa

Deep beneath the cover of another perfect wonder
Where it’s so white as snow

I’ve always liked Red Hot Chili Peppers, and their song Snow matches even my morale. According to the GPS it shouldn’t take long till I reach my destination, but I have this feeling that I got lost. Everything seems so isolated…but maybe I am lost only within my own thoughts.

I arrived shortly to my destination: my grandmother’s village (have I told you she’d the only grandma I have left?) with small and medium houses, old houses that only very few stand out. Although I rarely came here as a child, everything has such a familiar character. Nothing seems to have chenged. The street, the gate, the wooden bench in front of the entrance, the noise, the smell of naphthalene mixed with frowsty air in the rooms, the alley on which I fell in mud chasing gesee when I was a little girl, the fence near the kitchen on which I climbed once to shout Cock-a-doodle-doo! The rooms are the same, clean and jammed with mats, furniture, paintings, traditional carpets on walls and photos. Black and white photos which cannot be unnoticeable. Photos of people I either do not know, or passed away.

Here is my brother on his wedding day. And this is my older sister. She passed away…But you know her, since you went to Bucharest years ago, says grandma as she’s showing me two black and white photos from the table.

I always liked looking at old photos and reading the messages people wrote on the back. I used to watch their faces, their facial expressions, the way they were dressed and I tried to imagine what kind of people they were and how their life was. That’s important…how we spend our lives because all we are left with are the memories. And I.. I am selfish and I want to experience as much as I can, I was saying to myself while grandma kept telling me that solitude is a heavy burden.

Up, on the road that leads on the hills, behind the houses, there’s an old nut tree. I sat under it to think, read a few pages from the book I brought and write a few ideas for the blog, in an old-fashioned way of course. It’s so quiet and the rays of sunlight feel so good on my skin. Yes, I needed an escape from the city, the people, the chaos and routine.

It’s already evening, so I decide to go to bed a bit earlier than usual as I am kind of tired and there isn’t anything else that I can do. I put my head on the pillow, close my eyes and I become aware of the great noise a mechanic clock is making. I try to ignore it and sleep, but the tic-tac sounds seem to speed, making me feel anxious. Like it is letting me know that I am running out of time…that I still need to go somewhere. But elsewhere where? Where do I have to go? To be honest, I do not want to admit it from the beginning, but I feel it urging me to enter the maze of my own mind…to get lost in my thoughts, feelings, arguments and reasons, to search and find that particular thing that I needed. Or, perhaps I need to find and accept a destination…

The ticking, the speeding blood through my veins and my inner turmoils seem to race one another. The beatings of my heart come to harmonize and intertwine with those of the mechanic clock, which seems so alive. All until suddenly everything seems a bit more clearer. The desperate and annoying ticking fades away, like an echo that vanishes as the void that separates my conscious from the unconscious grows more and more, allowing me to enter a reverie state of mind.

One thought on “Where are you running?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s